Blog

Deși știu că în ortodoxie femeile nu pot fi dascăli (dăscălițe) de câte ori aud că se vorbește despre dascăli  când e vorba despre profesori îmi vine să răspund automat că, dacă voiam să fiu dascăl, mă duceam la seminar. Eu, una, știu că am învățat (și am învățat multișor și la cea mai bună facultate de profil din perioada aceea ) ca să fiu profesor. Oi fi eu femeie și cam mămoasă din fire dar dădăceala cred că nu este ceea ce așteaptă universitatea de la mine. Un profesor este un aparat de stocat cunoștințe în stare să le trasmită mai departe. Și punct.

Transformarea profesorilor în dascăli ascunde o degradare a educației și o  transformare a acesteia în altceva, ce o fi fiind acel altceva habar n-am, dar sigur nu e educație. Căci în miezul educației stă cunoașterea și transmiterea ei.

Ce înseamnă să fii dascăl?

Lăcrămioare pe obrăjori. Ochișori umezi. Mni-mni mni și mni-mni-mnu.  Gângureli când vorbești nu de meserie, ci de vocație. Gingășii, patetisme. Față optimistă și dârză când e vorba de cum te sacrifici pe altarul învățământului.  Față suferindă (stil elimin-chiar-acum-o-piatră-din vezică) când vorbești de gravele probleme din învățământ.

Că veni vorba, n-ar vrea vreunul dintre dascălii și dăscălițele noastre să dea la materia pe care o predă una din variantele pentru bacalaureat?  Așa, de curiozitate.

E drept, dacă ai făcut facultatea (de stat sau particulară, forma FF, IDD sau ce alte inițiale mai sunt disponibile) la Rătăcenii de Jos, filială a celebrei universități din Brambureața de Sus e mai bine să o lași mai moale la partea de cunoaștere și să treci pe dedicație-vocație-jertfă. Ca președinte de comisii de bacalaureat am întâlnit profesori indignați de disprețul arătat solidei lor pregătiri profesionale. Jigniți de asimilarea cu toți purtătorii de diplome fără carte. Dar acești profesori vor fi din ce în ce mai puțini. Vor ieși treptat la pensie cei de vârsta mea, apoi cei mai tineri cu zece sau cincisprezece ani decât mine. Vor rămâne să le țină locul puținii absolvenți care s-au îndreptat spre profesorat ai celor trei-patru universități românești care practică (mai practică) învățământul academic  și care-și merită numele de universități.

În rest, dacă dragii mei copii nu se grăbesc să facă copii acum, cât mai avem profesori, copiii lor vor învăța cu dascăli.

Dacă apelativul de dascăl umilește , cel de maestru ți se urcă la cap. N-am nimic împotriva lui când se referă la un rang precis într-un domeniu sau altul, cum era meșterul în opoziție cu calfa și ucenicul. Nu protestez  când e vorba de un titlu, onorific sau nu, în arte. Ține de tradiție. Dar în învățământ, să n-aud. Căci în spatele maestrului își ițește imediat codița de michiduță cuvântul discipol.

Or scopul educației nu este să arăt că eu știu, că eu pot, că eu fac. Scopul esențial al educației este să te fac pe tine, cel supus educației să știi, să poți, să faci. Și să fii mai bun ca mine. Maestru și discipol stabilesc o relație de permanentă dependență. Dar eu tânjesc să merg mai departe. Să văd în fiecare an universitar măcar un student înflorind cu adevărat. Educația trebuie să fie generoasă în esența ei. Și transmisibilă.

Am cunoscut și profesori tobă de carte, cum se spune, personalități științifice recunoscute dar și nulități patente care se lăudau deopotrivă în fața elevilor sau studenților cu ceea ce știu. Și într-un caz și în celălalt oamenii mi s-au părut meschini, iar spectacolul oferit, grotesc. Nu lauda în sine și de sine deranjează. Uneori lipsa de modestie afișată poate fi comică sau chiar înduioșătoare, ascunzând mai multă nesiguranță decât modestia ipocrit afișată. Ci faptul că această laudă este făcută în disprețul celui care (încă) nu știe. Păi d-aia merg la școală cei care nu știu, că, dacă ar ști, ar fi ei în locul profesorului.

Condiția de profesor este dificilă din punct de vedere psihologic. Îți petreci toată viața vrând-nevrând având prea de mule ori dreptate.  15, 30, 150 , depinde în ce loc și la ce nivel predai, de persoane care te înconjoară și toate știu mai puțin decât tine. Tu știi răspunsul la întrebările la care cei de care ești înconjurat toată ziua se uită disperați, tu știi cum să faci un turn care să nu se dărâme,  tu știi, tu știi, tu știi. Și ai mereu dreptate. Orice profesor trebuie să lupte permanent cu tendința de a începe să creadă prea mult în el. Despre simptome și stări, poate altădată. Până atunci dacă vreun student sau vreo studentă vă declară maestrul lui sau al ei sau spune că e discipolul dumneavoastră scuipați în sân de trei ori și fugiți în direcția opusă.