O formă în căutarea unui fond.
Un lung preambul
Sintagma lui Maiorescu a formelor fără fond este repetată până la tocire și prost înțeleasă; dintre cei care o folosesc nu știu câți l-au citit pe Maiorescu.
Dacă înțeleg eu bine sensul care i se dă astăzi este acela a unui „ceva” (obiect, instituție, formă culturală, comportament) împrumutat din „Occident” și care este inadecvat folosit, ridicol, nepotrivit etc. Acel „ceva” este deci răul în sine.
Or Maiorescu nu zice asta. Sau nu numai asta. Concepția lui este următoarea: fără să fim pregătiți am importat din Occident instituții nepotrivite pentru stadiul nostru de evoluție. Am înființat, de exemplu, universități, înainte de a avea suficiente licee care să asigure acestor universități studenți și înainte de a avea profesori universitari sau măcar absolvenți de facultate care să predea în aceste universități. Universitatea era deci o formă fără fond, o „formă goală de conținut”. Dar, spune Maiorescu, marele pericol rezidă în faptul că formele nu pot exista fără un fond, așa că ele au fost umplute cu fonduri „mincinoase”, „neadevărate”. Am populat universitatea cu studenți fără liceu și cu profesori fără diplomă. (Descrierea lui Maiorescu nu este exagerată. După înființarea Universității din București, Facultatea de Științe avea cinci studenți, toți bursieri – adică plătiți de stat, dintre profesorii universității nu toți aveau studiile terminate, iar despre unul dintre ei nu s-au găsit încă acte care să ateste că terminase liceul; când mult-iubitul-de-mine Grigore Ștefănescu se întoarce din Franța ca tânăr absolvent strălucit și devine profesor la universitate, ca să aibă auditori, Davila îi împrumuta studenți de la Medicină.)
Avem, spune Maiorescu, „pinacoteci fără pictori și academii fără academicieni”. Iar aceste forme strâmbate de un fond mincinos sunt prezentate tinerelor generații ca fiind artă, știință, educație. Mai grav, când fondurile adevărate se vor naște, prin evoluție firească, ele vor găsi formele deja ocupate.
Pentru Maiorescu pericolul uriaș rezidă în această pervertire a adevărului și în eforturile imposturii de a împiedica fondurile adevărate să existe sau să fie cunoscute. Iar Maiorescu avertizează: „În lupta unui popor cu adevărul se nimicește întotdeauna poporul, iară nu adevărul.”
Fire pragmatică, Maiorescu nu stă să plângă pe marginea gropii în care simte că se scufundă țara, ci propune și două soluții: stoparea formelor fără fond, denunțarea acestora, cu orice risc și oricât ne-ar costa aparent acest lucru și încurajarea dezvoltării unor fonduri adevărate.
Este inutil să spunem că sfatul lui Maiorescu nu a fost urmat niciodată cu adevărat.
simantonescu 