Cuvânt și scriere
Un cuvânt nu este un grup de sunete (cum învățau copii în clasele primare și, doamne, greu mai era să-i dezveți). Cele mai multe sunete pe care le poate scoate aparatul fonator uman, oricum le-am grupa, nu formează cuvinte. Un cuvânt este un grup de sunete 9sau un singur sunet) care înseamnă ceva. Și, trebuie să adăugăm, într-o anumită limbă.
Un cuvânt este deci o dublă relație:
- o relație între sunete și sens;
- o relație între el și alte cuvinte
Este ceea ce știm din antichitate. De la Ferdinand de Saussure încoace mai știm ceva: semnul lingvistic este arbitrar. La care Hjelmslev adaugă: Un semn lingvistic este o relație între două forme, decupate, selectate dintr-un conținut mai larg.
Nu e prea ușor deci să devii cuvânt. Uf! mai întâi trebuie să fii selectat din toate sunetele posibile (posibil de a fi scoase de un gâtlej uman), singur sau în combinație cu alte sunete și în același timp să-ți fie atașată o semnificație decupată din realul uriaș care ne înconjoară, văzut sau nevăzut. Și nici măcar acum nu exiști cu adevărat. Trebuie să intri pentru eternitate în sclavia neîndurătoare a unei limbi: ea îți va guverna întreaga viață: îți va spune ce forme poți să iei, ce înțelesuri îți pot fi asociate și cu cine poți intra în relații. Nu este chiar atât de rău: regulile sunt în aceeași măsură foarte rigide și foarte laxe. Umberto Eco afirma că nu există limbaj (într-un articol în care se discuta dacă ADN-ul vorbește) acolo unde nu există posibilitate de interpretare și de eroare (neprovocată de cauze mecanice). Eu, una, de exemplu, am dificultăți în a pronunța în contexte apropiate s și ș sau z și j. În privința asta am avut mare noroc când m-am căsătorit cu cineva care are în nume o consoană fricativă, deoarece în tinerețe, dacă vorbeam repede aveam tendința să mă prezint drept ”Șimona Șerban”. Totuși, din câte știu eu, nimeni n-a presupus că m-ar chema ”Șimona”.
Dar cum ar putea exista o limbă înaintea cuvintelor? Răspunsul este că nu știu și nici n-am găsit până acum o explicație convingătoare despre originea limbajului. Ceea ce știm deocamdată este că nu am găsit încă un grup de oameni, oricât de primitiv l-am considera care să nu posede un limbaj. Fără să fiu specialistă în domeniu pot doar să spun că n-am citit încă nici o lucrare care să ofere dovezi convingătoare că există un alt grup de animale care să posede o limbă (în sens lingvistic). Că există comunicare în lumea vie? Desigur că da. Că pot exista forme complexe de comunicare, unele chiar foarte complexe? Fără îndoială. Că aceste forme de comunicare formează o limbă (fie ea având ca suport sunetele, gesturile, culorile, feromonii etc ? Deocamdată răspunsul este nu. Iar răspunsul meu este că privesc cu mare scepticism ideea că așa ceva se va putea demonstra vreodată, dincolo de titlurile de tipul Papagalul Koko știe 800 de cuvinte și prezice vremea.
Așa cum copiii învață că un cuvânt este format dintr-un grup de sunete (sau silabe), definiția standard a scrisului este că reproduce ( mai corect spus reprezintă) grafic limbajul.
Definițiile din Wikipedia transcriu cam această idee de reprezentare:
(franceză)
L’écriture est un moyen de communication qui représente le langage à travers l’inscription de signes sur des supports variés
(engleză)
Writing is a medium of human communication that represents language and emotion with signs and symbols. In most languages, writing is a complement to speech or spoken language. Writing is not a language, but a tool used to make languages be read.
(română)
Scrierea reprezintă metoda de conservare a cuvintelor prin înregistrarea lor pe un suport, folosind anumite semne sau simboluri.
Cu cât mă gândesc mai mult la problema lecturii, cu atât sunt mai nesatisfăcută de definițiile de acest tip.
Să luăm două exemple, amândouă nu numai perfect posibile, ci și reale, putând fi probate că s-au întâmplat în realitate.
Folosind o scriere alfabetică cineva poate scrie sau citi un text fără să înțeleagă nimic din ceea ce scrie sau citește, deoarece nu cunoaște limba.
Folosind o scriere logografică, cineva poate citi și scrie într-o limbă, dar nu o poate vorbi, deoarece nu știe cum se pronunță cuvintele.
Din cele două situații s-au extras, de fapt, mai multe avantaje decât dezavantaje, ceea ce a făcut ca cele două sisteme să supraviețuiască și să fie folosite și în zilele noastre.
Clasificarea sistemelor de scriere este mult mai complexă, dar am simplificat prezentarea.
Înțelegeți unde este problema mea?
Oricare ar fi sistemul ales, nici un sistem de scriere nu este un sistem de reprezentare a limbajului , ci doar a unei jumătăți din acesta, fie forma sonoră, fie conceptele.
Și nici măcar această idee nu mă satisface complet.
simantonescu 